Singurul lucru care a fost creat este dorința de a primi. De-a lungul a mii de ani de existență a umanității, dorința de a primi la om a crescut atât la nivel corporal, cât și spiritual, iar când a ajuns la a treia și apoi la a patra etapă a dezvoltării Aviut (grosimea dorinței de a primi), ea suferit o spargere în timpul acelei etape.

Tot ce este necesar este conținut în sfărâmare. Ceea ce lipsește este doar lumina superioară, punctul de referință prin care putem măsura toate fragmentele care au supraviețuit în noi în sfărâmare și le putem da forma lor corectă; adică, să vedem utilizarea lor corectă, care este opusă modului în care există în prezent în noi.

Deși rămâne în propria natură, omul nu poate scăpa de ea, deoarece se află în interiorul naturii, iar aceasta îi determină gândurile, comportamentul, dorințele și direcția: spre ce va fi atras și în ce fel. Iar lumina care vine de departe ca lumină înconjurătoare afectează vasele sfărâmate și le oferă înțelegerea diferenței dintre ele și lumina înconjurătoare.

La început, această înțelegere trece prin etape de dezvoltare numite Şoreş, Alef, Bet, Ghimel și Dalet. La început, omul tinde spre lumină. El crede că, cu ajutorul ei se poate umple, folosind spiritualitatea în propriul său beneficiu, în modul său obișnuit, așa cum anterior încerca să obțină toate plăcerile trupești și umane pentru sine, folosind mediul în acest scop.

Acum intenționează să folosească mediul spiritual în același mod, în propriul său beneficiu. Dar lumina îl afectează în două forme opuse: uneori trezește o dorință pasională pentru lumea spirituală și îi sporește dorința de a primi în interiorul său, în timp ce alteori îi arată în ce măsură această dorință pasională este de neatins pentru el.

Prin acest joc al luminii cu Kelim (vasele), omul începe să simtă că atitudinea sa față de spiritualitate trebuie să fie diferită de modul în care obișnuia să se raporteze la dorințele sale anterioare despre această lume, când le folosea în mod deschis, având în față atât vasele aproapelui său, cât și plăcerile conținute în aproapele său.

Lumina îl învață că adevărata formă a plăcerii se află în calitatea luminii în sine. Aceasta înseamnă că omul începe să primească farmecul sfințeniei. Cu alte cuvinte, el vede cât de mult au crescut Kelim ale sale, și în consecință, cât de mult a crescut suferința sa. Apoi caută mântuirea de această suferință.

Adică, dorința de a primi se îngroapă (propria sa metodă obișnuită de căutare a împlinirii) și vede că suferința pe care o experimentează corespunde magnitudinii dorinței de a primi. Omul începe să vadă că dorința de a dărui poate deveni mântuirea sa: „Mai bună moartea decât o astfel de viață”. El nu se poate elibera de această dorință, care este în continuă creștere și nu poate obține nicio plăcere prin ea. Prin urmare, începe să dorească vase ale dăruirii.

Ne trezim la conexiunea cu Creatorul din interiorul marilor Kelim de primire care, tocmai în timpul nostru, încep să se ridice din spargere și cer corectare și împlinire. Iar ceea ce avem în plus este lumina reformatoare – lumina care ne aduce înapoi la sursă.

Acest lucru ne oferă oportunitatea de a folosi puterea luminii în sine și de a tinde spre Kelim de dăruire, nu pentru că vrem să scăpăm de necazuri, ci datorită importanței și unității pe care le percepem în calitatea dăruirii. Cu alte cuvinte, lumina ne transmite măreția sursei.

Rezultă că ceea ce trebuie să corectăm acum este atitudinea noastră față de Creator. Trebuie să ne apropiem de El și să aderăm la El, ceea ce este posibil doar prin echivalența de formă. Și putem realiza acest lucru doar cu ajutorul luminii reformatoare. Pentru aceasta, trebuie să studiem din cărțile corecte în cadrul unui grup.

Din Lecţia zilnică de Cabala 23/07/26, Rabaş – Art.39, 1990-Ce înseamnă în muncă ‘Fiecare persoană care plânge Ierusalimul este răsplătită să vadă bucuria sa’

Filed under: Spiritualitate | Add Comment →