Măsura efortului este determinată de numărul de intrări și ieșiri (urcări și coborâri), așa cum este scris: „căci din Sion va ieși Tora” (din coborâri – Yetsiot). Creatorul aruncă omul de pe cale și totuși el se întoarce cu încăpățânare la munca sa și o continuă. Avansarea sa este construită tocmai din aceste coborâri, aceste ieșiri.

O coborâre înseamnă că Creatorul a adăugat omului dorința de a primi plăcere și l-a îndepărtat de pe cale. Cu toate acestea, omul se întoarce pe cale cu această nouă dorință egoistă, neavând de ales și închizând ochii, „Ca un bou la jug și ca un măgar la povară”. În acest fel, el acumulează în cele din urmă o măsură suficientă de dorință și efort în studii și conexiunea cu grupul pentru a începe să simtă unde se află, cu cine are de-a face și cum poate fi inclus în acest proces.

El începe să realizeze cum i se adaugă egoismul și îl împinge de pe cale și cum, în ciuda a toate, se agață de studii și de grup. Deși aceste stări de amorțeală completă și lipsă de înțelegere nu sunt ușoare, el revine treptat la conștiință și experimentează o inspirație reînnoită. Și apoi încă o dată, apare o împietrire a inimii.

Astfel, din toate aceste ieșiri, Tora iese la iveală. Omul începe să înțeleagă că așa trebuie să fie procesul și că principalul lucru este să rămână în adeziune cu Creatorul; și pentru aceasta, trebuie să adere la grup.

Întregul proces este descris în detaliu în povestea de Pesah, exilul egiptean. Tora nu vorbește despre istorie sau geografie, ci doar despre călătoria unui om prin etapele cheie ale dezvoltării spirituale: trecerea de la a fi sub stăpânirea dorinței de a primi, natura sa egoistă originală, la o natură diferită, dorința de a dărui. Aceasta marchează o adevărată naștere într-o nouă calitate, în lumea spirituală.

După aceea, calea nu mai are astfel de puncte de cotitură critice. Cea mai mare transformare este ieșirea din intenția egoistă spre intenția de a dărui.

Din Lecția zilnică de Cabala din 18.03.2018, Scrierile lui Rabaș – Art.19, 1985-Vino la Faraon – 1

Filed under: Spiritualitate - Niciun comentariu→

Întrebare: Ce este fericirea din perspectiva Cabala?

Răspuns: Fericirea din perspectiva Cabala înseamnă a-L face fericit pe Creator.

A-L face fericit pe Creator înseamnă a simți că Îi aduci plăcere, că Îl faci fericit pentru că atunci când El se uită la tine, El se bucură. Simți cum El se bucură de tine; aceasta este cea mai măreață stare posibilă! Nici măcar nu știu cum să o transmit.

Poate că este comparabil cu sentimentul când părinții sunt fericiți pentru copiii lor. Am simțit-o eu însumi, am experimentat-o prin copiii și nepoții mei și pot spune că este o mare bucurie când părinții tăi sunt fericiți pentru tine.

Dar cu Creatorul, este la un nivel complet diferit!

În Cabale, există o conexiune duală, reciprocă: Creatorul se bucură de faptul că noi ne bucurăm să-L facem fericit și suntem fericiți datorită acestui lucru.

Ne unim cu El, și prin urmare, sentimentele sunt dublate; se contopesc într-unul singur. Se dovedește că atât eu, cât și El, simțim același lucru. Adică, simţirea fericirii Lui și a mea sunt inseparabile.

Întrebare: Cum Îl putem face fericit pe Creator?

Răspuns: Creatorul este noi toți împreună în deplină măsură, în armonie, fuziune, conexiune interioară emoțională și conștientă. Noi, cei care suntem uniți cu toate inimile și mințile, suntem Creatorul. Când totul se reunește într-un singur întreg, îl percepem ca fiind Creatorul. Prin urmare, Creatorul este atins tocmai în acest fel – prin conexiunea noastră unii cu alții.

Întrebare: Cum poate omul să fie fericit fără să aibă nicio idee cine sau ce este Creatorul? Cum poate cineva să tindă spre El?

Răspuns: Creatorul trebuie revelat! Lipsa de înțelegere, incertitudinea ne sunt date tocmai pentru a-L putea revela pe Creator. Dacă ar fi deja cunoscut, omul ar exista într-o stare spiritual-animalică, la fel cum trăim într-o stare animală în această lume. Adică, trebuie să atingem singuri această nouă stare, să o creăm în noi înșine, folosind instrumentele care ne-au fost date! Dar omul se sculptează și se modelează pe sine.

Se pare că omul ia materia și începe să lucreze cu ea. Și treptat, din materia minerală din interior, începe să se formeze o materie vie: vegetativă, apoi animală, apoi umană. Apar tot felul de variații și metamorfoze.

Rezultă că persoana însăși construiește în interiorul ei această întreagă structură, conexiune, combinații infinite! Toate acestea sunt Sfirot, Sfirot, Sfirot. În cele din urmă, devine ADN, toate aceste proteine, spirale, lucrurile pe care le observăm în biologie.

Dar toate acestea sunt la un nivel superior: nivelul scopului în care omul nu numai că modelează și construiește conform legilor naturale, ci și dezvăluie aceste legi el însuși și le implementează! În esență, este o operă creativă uriașă. Și de aceea omul intră în această operă, și se numește opera Creatorului.

Nu există o plăcere mai mare decât atunci când omul creează toate acestea în interiorul lui! Și aceasta ne așteaptă pe fiecare dintre noi!

Întrebare: Care este diferența de fericire între a primi de la Creator și a-I da Lui?

Răspuns: Nu contează. Chiar și a primi de la Creator înseamnă mai mult decât a-I da Lui, dacă este de dragul unificării și contopirii în asemănare cu El.

Din Lecția zilnică de Cabala din 19.06.2016, „Formula cabalistă a fericirii – care este secretul?”

Filed under: Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Cabaliștii scriu că sarcina noastră este să ne unim și să ne adunăm din nou într-un singur sistem numit „Adam”. Deocamdată, suntem numiți „Bnei Adam” – „Fiii lui Adam”, adică părțile sale, consecințele sale.

Pentru a ne aduna într-un sistem conectat, trebuie să îndeplinim toate acțiunile posibile, astfel încât, pe de o parte, să ne dăm seama că suntem incapabili să ne unim singuri și să fim dezamăgiți de toate acțiunile pe care le-am putea întreprinde. Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere scopul.

Se pare că ne îndreptăm spre scop în două direcții. O direcție este așa-numita „linie stângă”: dezamăgirea completă față de propriile noastre forțe, incapacitatea de a reuși pe cont propriu. Iar cealaltă direcție este înțelegerea faptului că este totuşi posibil cu ajutorul Creatorului, dar trebuie să-I cerem corect.

A cere corect înseamnă a ne uni între noi în cererea noastră. Acest lucru se realizează prin eforturi reciproce de a ne uni și eforturi reciproce de a-I cere Creatorului. Drept urmare, dacă Îl dezvăluim cu adevărat pe Creator și ne conectăm cu El, vom urca la nivelul Său, următorul nivel al realității. Pentru a ajunge la aceasta, ne străduim să ajungem chiar la acel sistem al lui Adam din care am decăzut, ne-am destrămat, ne-am împrăștiat și acum încercăm să ne reasamblam.

Creatorul ne conectează preliminar aducându-ne în grupuri. Nu simțim acest lucru; nu vedem influența Lui asupra noastră. Mai târziu vom descoperi că așa funcționează de fapt, totul vine de sus, „Nu este nimeni în afară de El”. Dar ceea ce ni se cere este rugăciunea, o cerere ca El să o facă.

Este imposibil să ajungem la această cerere fără să fi încercat totul, fără să fi făcut tot ce ne stă în putere, chiar și dincolo de puterile noastre. Trebuie să încercăm să ne unim iar și iar, chiar dacă de fiecare dată ne vom descoperi într-o și mai mare distrugere, separare și dispreț unii față de alții.

O astfel de revelație a adevăratelor noastre calități egoiste ar trebui să ne întristeze pe de o parte, dar să ne și bucure pe de altă parte. Să ne întristeze pentru că suntem departe de scop; să ne bucure pentru că dezvăluim cât de departe suntem de scop.

Adică, în aceasta, încep de fapt să dobândesc lumina din interiorul întunericului, să dezvălui care este adevăratul scop. Cu cât este mai mare starea de conexiune din care cad, cu atât încep să apreciez mai mult acea stare și să înțeleg că sunt în afara ei.

Și așa, continuă până când se adună măsura deplină (Se’a) a aspirației mele către scopul în care va exista cu adevărat conexiune. Dar la început, nu aveam această măsură: mi s-a spus să acționez și așa am făcut. Am repetat fraze mecanic, am cântat, am citit, am studiat împreună cu toată lumea, ne-am adunat în grupuri de zece, dar totul nu provenea din inimă.

Poate că mi se părea că făceam ceva de fapt. Dar în realitate, cu fiecare pas mă conving din ce în ce mai mult că toate acestea sunt nesincere, nu vin din adevărata mea dorință. Gura și inima mea nu sunt aliniate: inima simte dorințe egoiste, iar gura rostește cuvinte frumoase despre conexiune, despre unitate.

Acest lucru trebuie să continue până când începem să încercăm cu adevărat să ne unim. Chiar dacă vorbim incorect, simțim incorect, tot trebuie să fim împreună. Și apoi va veni momentul când Creatorul va vedea că suntem nesemnificativi, mici, dar am făcut tot ce ne stă în putere: Am încercat să ne unim, am încercat să ne adunăm, și prin urmare, am ajuns la o stare la care El trebuie deja să ne răspundă.

Apoi vom descoperi că El ne adună împreună în grupuri de zece și este revelat între noi ca fiind calitatea dăruirii, calitatea conexiunii. Aceasta este calitatea inițială pe care o atingem, lumina nivelului Nefeş, cea mai mică lumină, cea mai mică conexiune altruistă. În această măsură începem să simțim Creatorul, prezența Sa invizibilă, ascunsă în noi, între noi, dar nu în fiecare dintre noi individual, ci între noi.

Această iluminare care apare între noi se numește Zohar, lumina superioară, strălucirea superioară. Firește, aceasta este încă incompletă, o iluminare foarte mică, dar cu toate acestea, ea strălucește deja în noi.

Din Congresul din Moldova din 6.09.2019, „Dizolvarea în Prieteni”, Lecția 1

Filed under: Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Toată munca noastră este o ascensiune pe o scară unde fiecare pas următor este complet deconectat de cel precedent. Această structură a scării a apărut în timpul coborârii de sus în jos, când Malchut-ul superior a devenit Keter inferior. Același lucru se întâmplă în fiecare tranziție de la o stare la alta, chiar dacă nu este încă o ascensiune pe niveluri spirituale.

Aceasta este o adevărată revoluție; este o schimbare fundamentală care are loc în materia noastră, în însăși fundamentul ei, aceea că încetăm să ne înțelegem pe noi înșine atunci când trecem de la o stare la alta. La urma urmei, toate aceste stări constau într-o schimbare a porțiunii de lumină care ne trezește dorința de a ne bucura, iar atât lumina, cât și dorința dau naștere unui nou grad, unei noi stări.

Și noi ne aflăm în acest nou grad și nu ne-a mai rămas nimic din starea anterioară, cu excepția genei informaționale (Reşimo) care a condus la această nouă stare. Și această Reşimo este, de asemenea, ascunsă. Se pare că într-o nouă stare spirituală, nimic nu rămâne din trecut.

Putem deja simți că așa se întâmplă chiar înainte de a intra în lumea spirituală. Trebuie să fim de acord cu toate stările prin care trecem și să învățăm din ele ce înseamnă cu adevărat o tranziție spirituală atunci când pășim dintr-o lume în alta. Fiecare grad este o lume separată.

Problema este că pe fiecare grad acționează două forțe opuse: dorința de a primi și dorința de a dărui, liniile stânga și dreapta care sunt opuse și contrare una celeilalte, fiecare cu propriul aspect impur (Klipa). Iar noi trebuie să devenim linia de mijloc care le conectează pe amândouă, le stăpânește și stă deasupra lor.

Coborârea de sus în jos a decurs astfel: Hochma (în dreapta) → Bina (în stânga) → Daat (jos în mijloc) – ca un triunghi inversat. Dar în ascensiunea de jos în sus, există Hochma (în dreapta) → Bina (în stânga) → Keter (sus în mijloc) – deoarece dorim să ne ridicăm. Keter este întotdeauna rezultatul lui Hochma și Bina – milă și depășire, frică și iubire – și este întotdeauna deasupra lor.

Și prin urmare, apare întotdeauna problema modului de a combina cele două contrarii care se neagă reciproc, până când apare un al treilea și le reconciliază. Această a treia componentă vine de sus ca revelație a Creatorului după ce omul vede că este total incapabil să reconcilieze cele două contrarii pe cont propriu.

Prin urmare, atât în frică, cât și în iubire, ceea ce este necesar este devotamentul sufletului. Și este mai greu de atins în frică decât în iubire. La urma urmei, iubirea absoarbe deja sufletul și se mișcă în aceeași direcție. Dacă iubesc pe cineva, îi sunt devotat cu tot sufletul meu și mă străduiesc să mă unesc. Așa percepem acest lucru în lumea noastră, pentru că iubim ceea ce iubește dorința noastră de a ne bucura.

Dar în lumea spirituală, iubesc pe cineva care este plin de ură față de egoismul meu, așa cum este scris: „Iubirea acoperă toate fărădelegile”. Se pare că, chiar și în iubire este dificil să fii devotat cu tot sufletul tău. Și în ură, pare imposibil cu totul.

A urî și totuși a fi devotat sufletului înseamnă a-ți folosi dorințele de primire în scopul dăruirii. Cum mă pot uni cu toți oamenii pe care îi urăsc cel mai mult în lume, care mă urăsc, și să-i împrospătez cu tot binele pe care sunt capabil să-l ofer celor mai iubiți ai mei?

Acest lucru se poate face doar de dragul unui scop superior care justifică orice altceva. Dar dacă scopul este acțiunea în sine, pare complet imposibil. Adică, necesită o ascensiune foarte dificilă deasupra propriilor calcule.

Și avansăm treptat spre aceasta, nu pe cea mai scurtă și mai frumoasă cale a luminii, ci pe una puțin mai lungă, care include suferința și se numește „calea pământului”. Dar, în cele din urmă, ajungem la scop, deoarece fiecare acțiune pe care o facem atrage lumina superioară, care reconciliază cele două părți conflictuale.

Prin urmare, deși devotamentul asemănător sclaviei față de Creator este necesar atât în frică, cât și în iubire, acesta apare într-o formă mixtă până când ne ridicăm la o stare în care unim totul. Atunci, chiar și în frică, veți putea fi devotați cu tot sufletul vostru, la fel ca în iubire.

Din Lecția zilnică de Cabala din 26.01.2012, Scrierile lui Baal HaSulam – Șamati – Art.219 – Devoţiunea

Filed under: Spiritualitate - Niciun comentariu→