Este scris: „Domnul este înalt şi cel smerit va vedea“, căci numai cel smerit poate vedea măreţia. Literele cuvântului  Yakar [preţios] sunt literele cuvântului Yakir [va şti]. Aceasta înseamnă că omul cunoaşte măreţia unui obiect în măsura în care acel obiect este preţios pentru el.

Omul este impresionat în concordanţă cu importanţa obiectului. Impresia creează o simţiee în inimă, şi în funcţie de măsura în care omul recunoaşte importanţa obiectului, în aceeaşi măsură se naşte în el bucuria.(Baal HaSulam, Şamati 26, „Viitorul omului depinde și este legat de recunoştinţa pentru trecut”).

Totul depinde de gradul de importanță, care depinde de mediu. Dacă oamenii vorbesc despre spiritualitate peste tot, eu sunt aprins de dorință și încep să o apreciez, deși nu am nicio idee ce este. Atunci am combustibilul, puterea, să urmez calea și să dobândesc ceva efemer, subiectul conversației tuturor, care scapă câmpului meu vizual. Aceasta nu este o problemă; sunt gata să-i urmez pe ceilalți cu ochii închiși.

În acest fel societatea mă „hipnotizează” și mă împinge înainte. În lumea noastră, ajung să cumpăr fără sens lucruri de care nu am nici cea mai mică nevoie. Dar într-un grup, acesta mă împinge spre un scop spiritual, pe care îl dezvălui treptat până când iese la iveală în întregime. Întreagă această cale, toate treptele scării spirituale, sunt cucerite doar pentru că sunt impregnat de importanța scopului din mediul înconjurător.

Astfel, dacă omul îşi recunoaşte micimea, adică faptul că nu este privilegiat comparativ cu contemporanii săi, ceea ce înseamnă că vede că există mulţi oameni în lume cărora nu li s-a dat puterea să împlinească munca sfântă nici măcar în cel mai simplu mod, chiar fără intenţie şi în Lo Lișma [nu de dragul Ei], nici măcar în Lo Lișma de Lo Lișma şi nici să fie în curs de pregătire pentru a aranja veşmântul de Kdușa [Sfinţenie], în timp ce lui i s-a dat dorinţa şi gândul ca totuşi, ocazional, să facă munca sfântă, chiar şi în cel mai simplu mod posibil, şi dacă omul poate să aprecieze importanţa acesteia, în funcţie de importanţa pe care omul o atribuie muncii sfinte, în aceeaşi măsură el trebuie să aducă laude şi să fie recunoscător pentru ea.

Este aşa, pentru că este adevărat că uneori nu putem aprecia importanţa respectării Mițvot ale Creatorului, chiar şi fără intenţie. În această stare omul începe să simtă în inima lui exaltare şi bucurie.

Prin laudele şi recunoştinţa pe care le aduce, omul îşi extinde sentimentele, fiind încântat de fiecare moment al muncii sfinte, el ştie pentru Cine munceşte şi se avântă tot mai sus. Acesta este înţelesul a ceea ce este scris: „Îţi mulţumesc Ţie pentru mila pe care mi-ai arătat-o“, adică pentru trecut, iar datorită acestui lucru poate spune cu încredere „şi pentru cea care este menit să mi-o arăţi“. (Baal HaSulam, Şamati 26, „Viitorul omului depinde şi este legat de recunoştinţa pentru trecut”).

Nu există nimeni demn să vină la Creator.. Mai mult, nimeni nu merită să vină la Creator înaintea altora. Ce fel de merit poate fi acolo?

Prin urmare, dacă omul este cel puțin implicat în proces, este atras de spiritualitate, deși de fapt, Creatorul îl atrage spre Sine, ar trebui să fie recunoscător pentru asta, ar trebui să-i acorde o mare importanță și semnificație. Datorită gradului de importanță și sensibilitate pe care omul l-a cultivat în sine, el simte cum Creatorul îl atrage în sus într-o relație reciprocă. Se dovedește că Creatorul se află în spatele întregii sale povești, în spatele tuturor crimelor și greșelilor prin care El ghidează în mod deliberat omul până în prezent. Apoi, el începe să dobândească un al șaselea simț – simțirea Creatorului. Aceasta se întâmplă doar în măsura importanței pe care o are.

De ce este formula atât de simplă? De ce trebuie să acordăm importanță doar spiritualității pentru a trezi un răspuns din partea Creatorului?

De fapt, această conștientizare a importanței include totul. De dragul ei, trebuie să-mi plec capul, așa cum se spune: „Domnul este înalt, iar cel smerit va vedea.” Îl ridic în ochii mei, adică proprietatea de a dărui, și mă cobor pe mine, adică proprietatea de a primi.

Iau putere pentru asta din mediu, ceea ce înseamnă că trebuie să mă alătur acestuia ca unul mic. La urma urmei, cel mic este cel care poate învăța de la cel mare, pentru că îl percepe cu adevărat ca atare. De aceea mă alătur unui grup, și procedând astfel, dezvolt deja calitatea dăruirii, a iubirii pentru aproapele meu și a unității.

În același timp, trebuie să studiez și acțiunile Creatorului: cum a stabilit El întreaga realitate. De asemenea, trebuie să răspândesc acest mesaj și altora. La urma urmei, Îl onorez, și prin urmare, aflu ce doreşte El. El vrea să se reveleze tuturor, să dăruiască altora, și prin urmare, acționez în această direcție.

Rezultă că simplul concept al importanței Creatorului este suficient pentru a adăuga tot ce este necesar, tot ce există în mine, în vas și în fața luminii la această acțiune.

Din Lecția Zilnică de Cabala 24.02.2012, Scrierile lui Baal HaSulam – Șamati – Art.26 – Viitorul omului depinde și este legat de recunostinta pentru trecut

Filed under: Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Este scris că „Tora, Creatorul și Israel sunt una” (Baal HaSulam, Şamati 78); toate aceste trei componente trebuie să fie unite. Baal HaSulam explică faptul că Israel este cel care vrea să se întoarcă la rădăcina sa ca fiind unit, în similaritate, adică în iubire reciprocă cu Creatorul.

Tora reprezintă etapele prin care trece în pregătirea sa pentru nevoia de a se uni într-un grup, o dorință comună, o cerere. Apoi vine lumina, care se manifestă într-un vas sudat.

Dar în ceea ce privește un vas spart care vrea să se unească, această lumină se numește lumina înconjurătoare care se întoarce la sursă. Corectează dorințele pe cât posibil, la nivelul la care se află prietenii, adică la nivelul conexiunii noastre. Apoi acțiunea lor se numește îndeplinirea celor 613 porunci, corectarea dorințelor.

Ei efectuează aceste corectări la fiecare ocazie disponibilă, atunci când lumina îi trezește la următoarea stare. Lumina vine de la infinit la nivelul lor și îi trage puțin mai sus de fiecare dată. Dacă funcționează în acest fel, în cele din urmă ajung la starea finală, scopul creației.

Dar nu există nimic aici decât îndeplinirea legii iubirii aproapelui ca pe sine însuţi. În fiecare etapă, când cerem lumina reformatoare, lumina care se întoarce la sursă, aceasta vine (adică se trezește în noi), ne corectează și ne unește. Aceasta se numește Tora – cele 613 lumini ale sale care corectează 613 dorințe egoiste convertindu-le pe toate în dăruire.

Ulterior, revelarea Creatorului este îmbrăcată în ei; este lumina generală care este revelată în lumina Hassadim, în lumina dăruirii.

Adică, toată munca noastră constă în: pe de o parte, în anularea noastră, pe de altă parte, în creșterea noastră, pentru a putea influența pe ceilalți și în conexiunea dintre noi realizată de lumina care se întoarce la sursă.

Este deja printre noi; trebuie doar să o dezvăluim! La urma urmei, nu simțim forța corectării, ci doar pe noi înșine atunci când devenim puțin mai corectați.

A deveni mai corect înseamnă a deveni mai aproape unii de alții în interior și a ne conecta, intern, nu extern!. Datorită acestei apropieri interioare, începem să simțim ce înseamnă conexiunea, forța dăruirii.

Cunoaștend forța dăruirii, Îl atingem pe Creator și începem să înțelegem scopul creației, programul ei, rațiunea și întregul proces prin care trecem în dezvăluirea acțiunilor Creatorului. În dezvăluirea acțiunilor Creatorului creaturilor constă plăcerea pe care I-o putem oferi, astfel încât toate creaturile să-L recunoască ca dăruitor și aducător de bunătate.

Pentru cei care vor să avanseze și consideră acesta scopul principal, nimic nu va funcționa decât să-și imagineze o stare corectată și să încerce mereu să se apropie de ea.

Din Lecția zilnică de Cabala din 20.07.2011, Scrierile lui Rabaş – Art.7, 1984-Referire la ce se explică în “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

Filed under: Spiritualitate - Niciun comentariu→

 …există un singur sfat atunci: să se agațe de învățătorul său și de cărți. Aceasta se numește „Din gura cărților și din gura autorilor”. Numai agățându-se de ele își poate schimba gândirea și voința în bine. Cu toate acestea, argumentele ingenioase nu îl vor ajuta să-și schimbe părerea…

Cu alte cuvinte, toate conceptele pe care își construiește clădirea, spunând că trebuie să urmezi întotdeauna calea Creatorului, sunt fondate în Dvekut cu învățătorul său. Astfel, dacă pierde fundamentul, toate conceptele sunt neputincioase, deoarece acum le va lipsi fundamentul. (Baal HaSulam, Şamati 25, „Lucrurile care provin din inimă”)

Când, după multe greutăți, căutări ale sensului vieţii sau încercări de a suprima întrebările interioare cu antidepresive, o cale este în sfârșit dezvăluită omului și este adus la un grup cabalist și la un învățător, se confruntă cu sarcina de a schimba modul în care se vede pe sine și lumea, transformându-și percepția.

Pentru a face acest lucru, trebuie să urmeze sfatul cabaliștilor: „Fă-ți un Rav și cumpără-ți un prieten”. Cu alte cuvinte, el trebuie să se atașeze de ceva din afara sa. Dacă își înlocuiește propria dorință cu dorința altuia – a profesorului, a grupului, a prietenilor, a celor apropiați în spirit – el dobândește un vas spiritual prin aceasta.

Apoi, el trece de la o abordare egoistă, în care nu percepe nimic mai mult decât această așa-numită lume, la o percepție prin grup, unde începe să simtă lumea spirituală.

Aici, unitatea cu profesorul este de mare importanță, deoarece cineva trebuie să aducă omul în grupul unde își va dobândi vasul spiritual. La fel ca în viață, există ani din copilărie înainte ca omul să crească, iar în acest timp este ghidat și susținut de părinți, societate și un întreg sistem.

Când omul se maturizează și intră în viață, își găsește locul în acest sistem și poate exista independent. Dar mai întâi, cineva trebuie să-i dea naștere, să-l ghideze prin copilărie și să-l ajute să stea pe propriile picioare. Acest ghid, acest educator, este profesorul – sau, așa cum este numit în Cabala, Rav (cel mare). Acesta este un concept spiritual și nu un corp fizic.

Rav este partea superioară a sistemului general, care are grijă de studenți, la fel cum Parţufim spirituali Aba ve-Ima au grijă de ZON pentru a-i ridica în sus. De ce ni se dă simțirea acestei părți superioare a sistemului sub forma unei persoane fizice care trăiește în lumea noastră? Pentru ca noi să putem fi treziți într-un fel prin evenimentele acestei vieți materiale și să simțim că avem sprijin.

Măsura avansării spirituale a omului este cât de îndeaproape urmează sfaturile învățătorului cu privire la acțiunile spirituale, cât de mult acționează cu credință mai presus de rațiune, adică înlocuind propria opinie cu cea a învățătorului, propriile valori cu valorile celei superioare. Pe această cale, există multe suișuri și coborâșuri: de la iubirea pentru învățător la ura față de el, multe îndoieli, întrebări și clarificări.

Omul trece prin multe stări și trebuie să le experimenteze pe toate. Însă cheia este să grăbească procesul și să realizeze că i s-a oferit oportunitatea de a se ridica deasupra sa și de a se agăța de cel superior chiar și într-un mod material: printr-o persoană fizică, prin dorințele, gândurile, învățăturile, ajutorul și supunerea acelui om față de sfaturile sale, care sunt adesea contrare propriei opinii, calcule și logicii pragmatice.

În cele din urmă, el își dă seama că nu poate trece examenul devotamentului și uniunii cu spiritualitatea dacă nu îl trece mai întâi raportat la învățătorul său.

După cum spune Baal HaSulam în ,,Discurs la Finalizarea Zoharului”:

„A servi Ravului său prin intermediul propriului corp şi cu toate capacităţile sale pentru a aduce mulţumire Ravului său, duce persoana la adeziune cu Ravul său, şi anume la echivalența de formă. Prin intermediul acestuia el primește cunoștințele și gândurile Ravului său, în funcție de secretul de „gură la gură”, care este adeziunea de „spirit cu spirit” (Ruah veRuah). Prin aceasta el este recompensat cu realizarea sublimităţii Creatorului, în măsura în care va inversa Aşpaa – dăruirea, în primire, aşa încât să fie pentru el destul combustibil pentru dedicarea sufletului și a tuturor capacităţilor sale, până atinge adeziunea la Creator.”

Astfel, fuziunea cu învățătorul este un mijloc de avansare spirituală. Prin intermediul acesteia, se trece de la învățarea „gură la ureche” la transmiterea spirituală a informațiilor „gură la gură”, printr-un canal intern care apare între elev, profesor și sistemul superior.

Desigur, acesta este doar un mijloc de a atinge adeziunea cu Creatorul. Așa cum un tată și o mamă sunt mijloacele prin care omul se naște, crește și devine pregătit pentru o viață independentă, tot așa sunt și aceste sisteme – profesorul, grupul și cărțile – absolut esențiale. Omul nu se poate lipsi de ele.

Din Lecția zilnică de Cabala 01/03/13, Scrierile lui Baal HaSulam – Șamati – Art.25 – Lucrurile care provin din inimă

Filed under: Spiritualitate - Niciun comentariu→

 „De Sus ei dau, dăruind și de luat, ei nu iau (tot ceea ce este dat de Sus nu este primit ca răsplată, ci rămâne dedesubt). Prin urmare, dacă omul extinde ceva de sus, pe care apoi îl murdărește, acel ceva rămâne dedesubt, dar cu omul nu este aşa. În schimb, el cade în marea Sitrei Ahra. (Baal HaSulam, Şamati 35 „Despre vitalitate în Kduşa””).

Am atras lumina, dar nu sunt capabil să o rețin. În primul moment, am atins echivalența cu lumina și aceasta a fost revelată în dorința mea. Dar deja în clipa următoare, o nouă înregistrare informațională (Reşimo) necorectată a fost revelată în mine, care trebuia ajustată din nou la lumină.

Dar nu am făcut asta, și prin urmare, lumina anterioară dispare din mine. În realitate, lumina rămâne; doar că eu încetez să o simt pentru că dorința mea a fost reînnoită.

Din iluminarea pe care am primit-o, trebuie să învăț cum să continui data viitoare: să pregătesc dorințele, fundamentul, forțele, garanția reciprocă, încrederea, pentru a atrage lumina în scopul dăruirii. De fiecare dată, participarea mea trebuie să crească din ce în ce mai mare.

În fiecare moment următor, se dezvăluie un nou Reşimo care nu se mai potrivește cu starea anterioară. Apare o dorință mai puternică, și opusă ei, o lumină mai mare. Trebuie să aliniez dorința la lumină depunând un efort mai mare. Dar nu am făcut asta; nu am fost pregătit, și prin urmare, am pierdut iluminarea stării anterioare.

Sistemul este inițial construit în așa fel încât nu sunt niciodată pregătit să primesc imediat lumina. Deoarece vasul meu este spart, se dezvăluie o dorință coruptă împreună cu o lumină opusă ei, pe care, desigur, nu o pot primi în acel moment. Este scris despre asta: „Nu există niciun om drept pe pământ care să facă bine și să nu păcătuiască”. Și după fiecare încălcare, se dezvăluie o corectare, o poruncă, pentru că „este imposibil să îndeplinești o poruncă înainte de a o încălca”.

În primul rând, există întotdeauna o revelare a distrugerii. Așa avansăm, cădem și ne ridicăm. Fără coborâre, nu există ascensiune, nu există o utilizare corectă a dorinței de a primi, deoarece dorința este revelată doar prin simţirea coborârii.

Dorința devine potrivită pentru muncă numai după ce este impresionată de calitățile luminii. Acest lucru s-a întâmplat în momentul sfărâmării. Datorită luminii care intră în dorințe, se produce sfărâmarea, granița dintre dorința de a primi și dorința de a dărui se rupe, iar aceste dorințe se amestecă.

În cadrul creației, calitățile luminii și calitățile vasului se amestecă. Astfel, prin sfărâmare, creația dobândește atributele Creatorului, chiar dacă ea se percepe pe sine ca fiind coruptă și spartă. Dar acest sentiment neplăcut provine tocmai din simţirea de a fi opus Creatorului, adică, pentru că Creatorul este prezent în creație și este revelat în ea.

Aceasta este deja întâlnirea, contactul și revelația lor. Prin urmare, numai după sfărâmare putem vorbi cu adevărat despre o creație care stă opusă Creatorului. Creația îl poate acum neglija pe Creator și poate dori să conducă independent: această forță impură (Sitra Ahra) este adevărata noastră natură, sentimentul opoziției noastre față de Creator.

Aceasta este o stare avansată, deoarece acum există o conexiune cu Creatorul și o conștientizare a opoziției sale în cadrul creației. Creația Îl cunoaște pe Creator și se cunoaște pe sine și încă insistă: „Eu voi conduce!” Din acest moment, corectara devine posibilă, dar nu înainte. Acest lucru s-a întâmplat în timpul distrugerii celui de-al Doilea Templu și a exilului ulterior, și prin urmare, abia acum, astăzi, suntem pregătiți pentru corectare și nu mai devreme.

Din Lecția zilnică de Cabala 12/4/19, Scrierile lui Baal HaSulam – Șamati – Art.35 – Despre vitalitate în Kdușa

Filed under: Spiritualitate - Niciun comentariu→

Întrebare: ARI a trăit acum 500 de ani. Pe atunci, a existat o anumită trezire. Și astăzi are loc o trezire, deoarece mulți încep să studieze Cabala. Ce este special la vremea noastră, 500 de ani mai târziu?

Răspuns: În timpul lui ARI, cărțile sale și-au făcut treaba și au atras mulți oameni. Apoi, Baal HaSulam s-a grăbit să-i întâmpine pe oameni cu comentariile pe care le-a scris despre cărțile lui ARI.

La fel este și astăzi. Putem ieși către oameni și să simțim cum cărțile lui ARI pe care ei le studiază au devenit parte din cotidianul lor.

În esență, nu este nimic nou aici. Singurul lucru pe care ni-l dorim este ca atitudinea lui ARI față de înțelepciunea Cabalei, față de atingerea Creatorului, față de urcarea treptelor scării spirituale, să poată fi realizată de noi.

De aceea, studiem condițiile prin care trebuie să ne apropiem de Creator.

Din partea a 3-a a  Lecţiei zilnice de Cabala 29/07/2025, „Ziua de comemorare pentru ARI”

Filed under: Intrebare si Raspuns, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→