Este scris în Divrei Hayamim I (Cronici 1) 28:9: „Cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-L”. A cunoaşte înseamnă a fi conştient, deoarece Nefesh, dorinţa în sine, nu poate exista fără conştiinţă, fără senzaţia că există ceva clar, ceva specific în ea. Dorinţa trebuie să simtă şi să definească senzaţiile sale şi să le compare.

În colaborare cu înţelegerea senzaţiilor, o satisfacţie apare, vedeţi că persoana se străduieşte şi doreşte să servească, cu adevărat, Creatorul. Aceasta este ceea ce este în noi, ceea ce ne împinge. Vieţile noastre sunt atât de dezorientate, că ele ne ascund ceea ce facem, cu adevărat.

Acum, facem ceea ce ni se cere să facem, singura stare adevărată, adevărata lume în care ne aflăm, ne este ascunsă. Ne simţim ca o umbră a stării noastre adevărate, şi tot ceea ce facem este dirijat spre revenirea la conştientizarea acestei stări inconştiente. Dar, cu aceasta, nici lumea noastră, nici acţiunile pe care le facem nu se vor schimba; mai degrabă, le vom vedea sub o altă formă.

Persoana nu înţelege că dorinţele sale, aspiraţiile sale, tot ceea ce face din dragostea dezvoltării egoiste (nu contează cum acţionează în lumea noastră), toate acţiunile noastre sunt subordonate unui singur lucru şi sunt dirijate spre ea: dorinţa de a percepe Creatorul. Şi, până ce nu vom percepe Creatorul, sursa care ne luminează şi ne dă viaţă, nu vom avea răgaz şi ne vom simţi mereu rău. Cu alte cuvinte, sursa tuturor sentimentelor noastre negative este ascunderea Creatorului, în timp ce descoperirea Lui, ne aduce satisfacţie, extaz, ceea ce este scopul creaţiei.

Persoana aspiră să perceapă Creatorul în toate acţiunile ei, atât conştient, cât şi inconştient. Vedeţi, ca şi cum ne-am dorit şi am aspirat a ne anula ego-ul nostru, într-un fel pentru a ne conecta împreună: „Puneţi în faţa noastră toate condiţiile de existenţă pe care le putem îndeplini, atunci noi vom fi gata să Te descoperim”.

Dar, chiar dacă suntem conduşi astfel, nici dorinţele permanente nu sunt suficiente. Dar, dacă ne unim, ne conectăm, cântăm, strigăm, dansăm, învăţăm, muncim asupra conexiunii, nu contează ceea ce facem şi cât de mult ne străduim, eforturile noastre nu vor aduce roade dacă Lumina Creatorului nu le va ilumina.

Prin urmare, eforturile noastre nu ar trebui să fie spontane sau temporare. Ele trebuie să fie cristalizate  în forma corectă, cu intensitate, cu direcţie, pentru a atrage Lumina Creatorului asupra noastră. Fără influenţa luminii, natura noastră va rămâne aceeaşi natură egoistă şi vom „fierbe” şi nicio schimbare calitativă nu va avea loc în noi.

Din Congresul St Petersburg, „ziua 3”, 14.07.2013, Lecţia 5

Filed under: Congrese, Munca in grup, Munca interioara - Niciun comentariu→

Problema este că o persoană este mulţumită cu ceea ce a câştigat. A atins o anumită stare şi simte că a reuşit ceva, a înţeles şi a simţit ceva. Şi apoi, ea vrea să se dezvolte la acelaşi grad: pentru a deveni mai inteligent în acesta, a înţelege şi a simţi mai mult. Ea începe să se dezvolte în aceeaşi stare ca şi cum ar fi „mai mare”, să caute câteva menţiuni relative la acest nivel pe care l-a atins în inima sa şi-n spiritul său.

Ea pătrunde în această stare şi vrea să rămână. Ca şi cum ar dori să rămână un profesor de scoală primară, cu clase de la 6 la 11 ani, muncind pe acelaşi nivel tot timpul, dar mergând, din ce în ce mai profund, în materie şi îmbunătăţind competenţele sale. Dar, este un lucru bun sau este mai profitabil să devină un profesor de liceu, cu clase de 12 ani şi mai mult?

Dacă ea începe să crească aici, atunci există lucruri pe care are nevoie să le studieze, să le înţeleagă. Apoi probleme încep, dureri de cap şi presiune. Astfel, acţionează forţele egoiste (Klipa), ceea ce ne permite să lucrăm: „Vă rog, munciţi în starea în care sunteţi acum. Nu avansaţi, nu urcaţi mai sus”.

Pentru a urca mai sus, aveţi nevoie de forţa superioară: Fie ea vă va trezi şi vă va trage, fie veţi fi atras de grup. Dar, noi ştim că „Celui care-i cresc cunoştinţele, îi creşte suferinţa”. De aceea este atât de dificil să avansezi şi forţele care ne frânează sunt numite „coji”, (Klipot). Klipa promite o viaţă dulce şi ne linguşeşte: „Rămâi cu mine! Te voi acoperi şi te vei simţi cald, confortabil şi calm”. Şi vă veţi relaxa, bazându-vă pe aceste promisiuni şi s-a terminat pentru voi.

Acolo este problema. Dacă Klipa a arătat adevărata ei faţă, dacă aţi văzut cum vă opreşte, fără să vă permită să obţineţi cunoştinţe, o enormă împlinire, atunci veţi lupta contra ei. Dar, întreaga problemă este că aceasta vă calmează şi, într.o fracţiune de secundă, vă trage şi aspiră împlinirea de la voi. Şi, asta merge, datorită dulceţii pe care o simţiţi, fiind un pic relaxat sau adormit în clasă…Aceasta este munca de bază a Klipa.

A doua parte a cursului zilnic de Cabala, 12.08.2013, Cartea Zohar – Introducere

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara, Munca spirituala - Niciun comentariu→

Principalul lucru care ne lipseşte pentru a reuşi în muca noastră este să ne concentrăm atenţia asupra succesului spiritual interior, adică revelarea Creatorului, mai degrabă decât pe reuşita materială exterioară. Revelarea Creatorului ar trebui să fie singurul nostru obiectiv şi toată munca noastră, diseminarea, studiul şi eforturile la un moment dat ar trebui să fie mijloacele pentru a atinge acest obiectiv.

Nu ar trebui să fie invers! Noi nu ne rugăm la Creator pentru a reuşi în diseminarea noastră sau în viaţa noastră. Acesta este modul în care toate religiile funcţionează, când ele se întorc spre Creator, pentru ca El să ajute o persoană în viaţa materială şi să-i aranjeze lucrurile. Noi facem contrariul. Tot ce avem nevoie în viaţă este de a ajunge la un lucru: revelarea Creatorului, a ne conecta la El şi a simţi că îi aducem Lui satisfacţie făcând asta.

Între timp, ne lipseşte această intenţie pură în toate acţiunile noastre. Chiar dacă ea este artificială şi nu se potriveşte stării noastre de spirit şi sentimentelor noastre, de la Lo Lishma (nu pentru numele Ei), vom ajunge la Lishma (în numele Ei). Deci, în timp, exprimăm această dorinţă doar în exterior şi căutăm cuvinte potrivite pentru a exprima intenţiile noastre.

Deşi aceste intenţii nu există, încă, adevărat şi nu provin din interior, dorim ca ele să vină din inima noastră. Funcţionăm precum copiii mici care repetă acţiunile grupului fără să înţeleagă nimic. Puţin câte puţin, ele ne pătrund până ce devin o a doua natură şi începem să simţim sensul cuvintelor.

Putem atrage Lumina care Reformează care se va transforma din Lumina Înconjurătoare, în Lumina interioară, chiar şi cu dorinţele care nu sunt reale în acest moment. Structura scării spirituale şi relaţiile dintre Partzufim spirituale ne permit să facem asta. Totul este, de fapt, intenţionat, pentru ca noi să putem evoca acţiunea luminii asupra noastră, chiar dacă nu suntem, încă, în lumea spirituală.

Deci, haideţi să adăugăm intenţia corectă la marile eforturi pe care le facem în acţiunile noastre exterioare. Aşa cum este spus „o Mitzvah fără intenţie este ca un corp fără suflet”. Dacă dorim să realizăm o Mitzvah, adică o poruncă a Creatorului de a adera la El, atunci trebuie să facem ca fiecare acţiune pe care o efectuăm, să se transforme „într-un sacrificiu” (aceeaşi rădăcină ca „se apropie” în ebraică).

Vocea Creatorului ne va fi revelată între doi îngeri, care sunt cele două forţe, stânga şi dreapta, recepţia şi dăruirea, O vom auzi dintre îngeri (precum Moise). Nu o putem face decât dacă lucrăm corect cu forţele noastre, concentrându-ne asupra intenţiei de a revela Creatorul, pentru a-I aduce Lui satisfacţie în toate acţiunile pe care le facem, ca o persoană iubită.

Din a patra parte a Cursului zilnic de Cabala, 09.08.2013, Scrierile lui Rabash

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara - Niciun comentariu→

Creatorul începe să ne trezească prin iluminarea Lui şi schimbă în ultima etapă de dezvoltare în care suntem cel mai îndepărtaţi de El. Noi suntem doar „materialul” dorinţei care este posibil să se trezească şi să se activeze.

Suntem incapabili, prin noi înşine, de a iniţia o acţiune unică, dorinţa noastră nu poate decât să reacţioneze şi nu are cel mai mic potenţial de a face în mod independent. Nu are puterea creatoare a Creatorului, forţa de creaţie, nu are Lumina, nici sursa de energie. Nu este capabil decât de două lucruri:

–         Fie să primească, simplu, satisfacţia fără liber arbitru

–         Fie să primească prin intermediul unei atitudini speciale faţă de gazdă, Lumina, pentru a forma un răspuns calitativ diferit.

În consecinţă, suntem mereu sub controlul Creatorului: El ne trimite Lumina şi asta depinde de noi, cum să acceptăm atitudinea Lui. Fie acceptăm că ea se aplică numai „materialului” dorinţei noastre: cu alte cuvinte, ne bucurăm de un grad mai mare sau mai mic, în plus faţă de asta, noi îi răspundem Lui, mai sus de acest lucru sau acest nivel al plăcerii.

Dacă în răspuns, eu încep să calculez atitudinea mea faţă de Creator şi asta devine mai important pentru mine decât plăcerile primite de „materialul” dorinţei, atunci eu lucrez în credinţa deasupra raţiunii. Cu alte cuvinte, primind sentimentul fiinţei mele, fac calcule în fiecare secundă a vieţii mele. Iau în considerare numai atitudinea mea, realitatea mea „fizică”, sau, în funcţie de această realitate, eu răspund Creatorului cu dăruire?

Pot să-I răspund Lui cu dăruire, folosind ceea ce resimt în viaţa mea, acum?

Astfel, încep drumul meu de-a lungul etapelor de apropiere de Creator. Şi calculul meu pe această cale este următorul: În ce măsură, deasupra dorinţelor în creştere, a senzaţiilor interschimbabile, bune sau rele, pot să construiesc o relaţie de reciprocitate cu Creatorul? De fapt, plec de la ipoteza că numai binele absolut ne vine de la Creator. Nu poate cauza niciun rău şi, dacă creatura se simte rău, atunci, în final, singurul motiv este că ea nu poate să construiască în interiorul ei, atitudinea corectă vis-a-vis de ceea ce primeşte.

De exemplu, ştim din experienţa de viaţă, câţi oameni sunt pregătiţi să plătească un chirurg care efectuează o operaţie vitală asupra lor, inclusiv injecţii, perfuzii, transfuzii de sânge, o perioadă dificilă de reabilitare, şi alte senzaţii dureroase. Acestea se datorează faptului că scopul este important, atât de important că persoana nu simte nicio durere, deoarece ea este total concentrată pe scop şi vrea să scape de boală.

Chirurgul, pentru ea, nu este un duşman, ci un binefăcător care merită a fi plătit.

Deci, totul depinde de atitudine. Atitudinea mea faţă de Creator este în plină transformare: După ce am schimbat intenţia în dăruire, simt de la El numai bine în loc de rău şi mă simt fericit. Spre deosebire de exemplul chirurgului, nicio urmă nu este lăsată în percepţia mea de unele intervenţii chirurgicale dureroare asupra „corpului” meu al dorinţei. Dimpotrivă, „corpul” meu este de părere că apreciază. Dar, din nou, acest lucru nu este posibil decât dacă obţin intenţia de dăruire. Totul depinde de evoluţia intenţiei.

Cum pot schimba? Aici este munca celui de-al patrulea grad de dezvoltare umană. Trebuie, constant, să cer că orice, bun sau rău, afectează sentimentul în dorinţă, Creatorul mă ajută să corectez atitudinea mea faţă de ceea ce primesc de la El. Vreau să simt cum este El, conform dăruirii Sale asupra mea, Binele absolut care face bine, dar nu pentru că El îmi aduce Bine, ci pentru că nu vreau să mă gândesc rău la El, să-L tratez rău. Dacă simt că Creatorul îmi provoacă rău, atunci sigur El nu este bun pentru mine. Este reacţia naturală a nivelului meu inferior. Acest lucru este evident pentru ei. Dorinţa egoistă nu poate avea alte răspunsuri de la sursa răului. De aceea, nu vreau să construiesc o relaţie directă cu Creatorul bazată pe sentimentele propriei mele dorinţe.

Astfel, există un joc: Trebuie să fim pregătiţi a simţi sentimente mai rele în dorinţa noastră, sub diverse forme, din ce în ce mai complexe, sofisticate şi, în acelaşi timp, mai calitative. Cu alte cuvinte, mă simt rău, din ce în ce mai orientat spre Creator. Mai mult, în ciuda sentimentelor mele rele, încerc să văd sursa Binelui în El (nu pentru a-L blama în interior şi nu în scopul de a evita răul), iar cu cat va fi mai importantă atitudinea mea faţă de El, voi progresa mai mult.

Iniţial, în primii ani, o persoană face faţă multor confuzii. Nu contează, miezul problemei este atitudinea mea faţă de Creator, care ar trebui să fie legată de ceea ce simte dorinţa mea. Nu este masochism: schimbând, cu adevărat, atitudinea mea faţă de El, nu mai simt senzaţiile rele. Totul în mine spune că este plăcere, inclusiv nivelurile vegetal şi animal, care sunt ataşate la a patra etapă, la intenţie.

Cu toate acestea, este necesară multă muncă pentru a stabili conexiunea cu Creatorul, astfel încât El schimbă răspunsul meu din negativ, în pozitiv. Acesta este scopul: a stabili contactul cu El. De aceea, noi avem două „sisteme de alertă”: unul este bazat pe sentimentele dorinţei primelor trei niveluri şi altul, pe răspunsul meu la al patrulea nivel. Împreună, aceste sisteme pivot formează conexiunea între om şi Creator.

De exemplu, eu văd pe cei din jurul meu într-un singur sistem şi reacţionez la ei în celălalt. Nu există „feedback”, adică un răspuns conştient la Creator, la nivelurile mineral, vegetal şi animal, reacţiile sunt doar instinctive. Aceasta permite să acţioneze ca necesar şi nimic mai mult.

Pe de altă parte, în a patra etapă, trebuie să participăm la răspunsuri, oferindu-le lor o anumită formă, utilizând ecranul şi Lumina Reflectată. Acest răspuns la Creator este fiinţa umană, Adam.

Prima parte a Cursului zilnic de Cabala, 06.08.2013, Shamati # 8, „Care este diferenţa dintre o umbră de Kedusha şi o umbră de Sitra Akhra”

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara - Niciun comentariu→

În primul rând, trebuie să înţelegem că diseminarea este o muncă spirituală. Şi, dacă cineva nu este de acord cu aceasta, nu vrea sau nu înţelege asta, atunci are nevoie să clarifice această problemă şi va vedea că este adevărat. Noi vorbim despre munca interioară care schimbă o persoană. Lumea spirituală este în fiinţa umană şi constă în schimbările sale interioare. A intra într-o lume nouă, lumea corecţiilor, înseamnă a schimba proprietăţile omului, de la primire la dăruire. O persoană o face, ea însăşi.

Când mergem să difuzăm aceste cunoştinţe lumii exterioare, gândim că ieşim din noi înşine. Dar nu este aşa. Lumea întreagă este ca un singur corp, mineral, plantele, animalele şi oamenii reuniţi într-un singur material care trebuie să ajungă la corectarea nivelului uman. Nivelul uman se compune în mod egal, din aceleaşi patru niveluri şi corecţia începe de la nivelul uman al gradului uman, adică cele mai rafinate, speciale persoane care au o sete de spiritualitate.

Astfel, deşi munca noastră este interioară şi corectarea se face în interiorul persoanei, totuşi, esenţa sa este că mă conectez la universul întreg. Aceasta poate părea contrariul, că, dacă sunt un cabalist, trebuie să rămân blocat într-o cameră şi să fac corecţiile mele interioare în secret. Dar, este o idee falsă, exact opusul realităţii. Dacă materia mea, sufletul meu, este în afara mea şi sunt doar un punct care trebuie să se conecteze cu întreaga lume, se pare că, ajungând la toată lumea cu diseminarea, trezesc materia mea.

Mergând spre oameni, trebuie să explicăm faptul că, nu ar trebui să ne considerăm dependenţi de nicio forţă exterioară. Nimeni nu ne va ajuta, nici municipalitatea, nici guvernul, niciun comitet sau alte ţări, UNESCO sau ONU. Lumea întreagă este compusă din egoişti şi, faptul că au urcat în scara ierarhică, este dovada că sunt chiar mai egoişti decât restul.

Acesta este motivul pentru care nu vei obţine niciun ajutor de la nimeni, pornind de la vecinul tău, până mai sus. Toată lumea vrea ceva de la tine şi te va presa cât mai mult posibil. Dacă nu ai renunţat şi ai, încă, un pic de speranţă, dacă eşti supărat că nu ai obţinut simpatie, aceasta arată naivitatea ta completă. O persoană care cunoaşte lumea şi natura nu pune speranţă în nimeni. Dacă toată lumea este egoistă, ar fi mai bine să mă lase în pace. Toate „preocupările” lor vor fi în detrimentul meu. Nu pot exista acţiuni corecte, din egoism.

Aceasta este viziunea corectă asupra lumii, ca fiind evidentă în funcţie de disperarea pe care umanitatea o cunoaşte astăzi, începând de la guvern şi conducătorii din această lume, care au pierdut orice speranţă de a ieşi din criză. Şi, dacă înţelegem asta, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este de a merge spre oameni şi a le explica faptul că, minele de aur, munţii, sănătatea, puterea, securitatea şi tot ceea ce este necesar pentru o viaţă fericită, toate sunt în faţa lor. Şi toate acestea sunt lângă voi, în relaţia cu oamenii din cartierul vostru, oraş, ţară, peste tot în lume, în conexiunea dintre oameni.

Din acel moment, schimbăm o persoană din perceperea exterioră a nemulţumirii, de cineva din exterior, într-o viziune interioară. Ea înţelege că are nevoie să stabilească o relaţie cu toată lumea din jurul ei, prin ea însăşi şi să construiască o viaţă fericită. Speranţele unei persoane nu pot fi plasate pe sine. Ea trebuie să încerce să amelioreze viaţa sa în mediul său apropiat, în câmpul său vizual.

Dacă începem să muncim metodic asupra îmbunătăţirii relaţiilor cu ceilalţi, atunci acolo, în interiorul acestui vid, vom descoperi brusc, sursa de energie inepuizabilă, plăcere, sănătate, şi posibilitatea de a rezolva toate problemele, forţele contra-naturii, superioare, capabile să schimbe totul. Apoi, nu vom mai depinde de o autoritate aşezată undeva, deasupra noastră. La urma urmei, ea va dori mai mult să ne exploateze şi nimic altceva nu se va întâmpla.

Este imposibil ca o faptă bună să vină de la oameni care sunt corupţi de egoism. Am vazut, deja, acest exemplu în istoria noastră. Ei nu ne aud şi nu le pasă decât de problemele lor. Să ne preocupăm numai de noi înşine. Cât timp putem să suportăm asta ? Noi nu depindem de nimeni în această privinţă şi este în puterea noastră.

Această explicaţie aduce o persoană la o muncă interioară. Ni se pare că noi ieşim, dar în realitate, noi conducem părţile sufletului nostru la o muncă interioară. Deoarece întreg universul este un suflet uman, cu cât vă conectaţi cu ceilalţi şi îi simţiţi ca făcând parte din sufletul vostru, cu atât mai mult vă corectaţi sufletul vostru. Este ceea ce numim Cabala practică.

Prima parte a cursului zilnic de Cabala, 26.07.2013, Scrierile lui Baal Hasulam

Filed under: Diseminarea Cabalei, Lectia zilnica, Munca interioara - Niciun comentariu→

În dezvoltarea noastră, trebuie să trecem printr-o stare în care pierdem forma noastră precedentă. Este ca un bob de grâu plantat în pământ şi care se descompune complet. Doar un Reshimo (memorie) rămâne, în timp ce substanţa se transformă în cenuşă, se transformă pentru a deveni hrană pentru noua formă care apare după descompunere.

Adică, o coborâre din starea anterioară are loc şi, după aceasta, o ascensiune spre noua stare. Şi, în cel mai mic punct al rupturii, un singur Reshimo rămâne şi se transformă într-un nou Reshimo, într-o genă a noii stări. Modul corect de a se naşte şi de a creşte este astfel, atât pentru plante şi animale, cât şi pentru persoana din lumea noastră şi, de asemenea la fel, în spiritualitate.

În caz contrar, nu vom putea trece de la o stare la alta. Trebuie să existe o transformare aici, zece noi Sefirot. Din precedentul Partzuf de zece Sefirot, la noul Partzuf de zece Sefirot, doar Reshimot trece. Este ceea ce se întâmplă în lumea noastră, deoarece rădăcina spirituală se dezvăluie în ramura fizică şi la fel, în dezvoltarea noastră interioară. Aceeaşi lege acţionează în toate. Rezultă că fiecare nouă stare este atinsă doar prin abandonarea stării anterioare schimbând conştiinţa noastră, înţelegerea noastră şi apropierea noastră de ceea ce a fost resimţit în noi ca fiind incorect, inadecvat şi deci, ne ducem la un nou nivel.

În spiritualitate este mult mai important decât în planul material. Dacă în planul material, persoana nu schimbă conştiinţa sa, viziunea sa asupra lumii, opinia sa, atunci ea nu creşte. Ea nu face decât să adauge la conştiinţa precedentă şi deci, acelaşi mic copil rămâne, cu mai multe dimensiuni. Semnul că persoana a crescut este că ea dobândeşte în înţelegere, în conştiinţă, în efort.

Ea obţine controlul acestor stări şi se aduce la o stare în care, brusc, întreg controlul său precedent, întreaga abordare precedentă, dispar. Ea nu mai este în măsură să rămână în această stare şi se simte neajutorată, pierdută, neştiind ce să facă mai departe. Pe drumul spiritual noi numim această stare, o coborâre. Ne simţim confuzi, nu înţelegem ce ni se întâmplă şi apoi, ajungem la o nouă stare. În general, în viaţa normală, transformări de acest gen nu apar şi persoana avansează simplu, şi adaugă la vechiul bagaj şi deci ea, nu obţine niciodată o nouă formă, astfel că rămâne acelaşi copil la bătrâneţe.

A patra parte a Cursului zilnic de Cabala, 02.08.2013, Scrierile lui baal HaSulam

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara - Niciun comentariu→

Singurul motiv pentru care ne aflăm în această lume este să-L revelăm pe Creator în timpul existenţei noastre. Aceasta este definiţia înţelepciunii Cabala, metoda revelării Creatorului de către fiinţa creată în această lume, şi lumea va exista până când toate fiinţele Îl vor revela pe Creator. Toţi simt această realitate până când Îl revelează pe Creator în toate dorinţele lor. De aceea există lumea.

Astfel, în final, ajungem la munca Creatorului, adică, revelarea Sa. Revelarea Creatorului înseamnă revelarea proprietăţii de iubire şi dăruire, opusă naturii noastre, pe care o vedem în jurul nostru şi o descoperim în interiorul nostru.

Revelarea naturii Creatorului este posibilă doar la cererea noastră, din nevoia şi dorinţa noastră. De aceea, pe măsură ce o persoană studiază ştiinţa Cabala, începe să simtă că îi lipseşte revelarea Creatorului, forţa dăruirii şi a iubirii. Se va întâmpla ca, brusc, să vreau să-l iubesc pe celălalt, să-i dăruiesc?

Este posibil să aştept ca rezultat al muncii mele şi al tuturor eforturilor mele să fiu în stare să iubesc tot: mineral, vegetal, animal şi uman? Pot să ajung la o asemenea dorinţă de a iubi pe toată lumea în mod altruist, indiferent de propria-mi persoană şi fără să primesc plăcere pentru mine însumi? Ce situaţie, ce condiţii, trebuie să pună la punct Creatorul pentru mine, astfel încât să vreau asta?

Este imposibil să-mi închipui că asta s-ar putea întâmpla. Până la urmă, nu pot să iubesc decât ceea ce-mi produce plăcere: peşte sau bomboane, mâncare, sex, familie, bani, putere şi cunoaştere. Totuşi, este imposibil să-mi închipui că aş putea să iubesc ceva ce nu-mi produce plăcere.

Îmi simt dorinţa în totalitate goală, fără să primesc nicio plăcere de la ea şi fără să simt măcar suferinţa golului, al nimicului şi al dezamăgirii. Egoul meu a suferit. Mă simt obosit. Toate planurile mele care îşi au rădăcina în vechea mea natură egoistă s-au ruinat. Simt că nu mai există niciun viitor în dorinţa mea de mă bucura. Această stare este mai rea decât moartea, distrugerea tuturor speranţelor, doar un fel de suferinţă inumană ca suferinţa lui Iov.

Încep să înţeleg că nu voi fi niciodată în stare să primesc plăcere din această situaţie. Totuşi, în ciuda a toate astea, peste toate, dacă încă aspir la dăruire şi iubire, la a acţiona pentru binele celuilalt, aceste acţiuni vor fi cu adevărat cu scopul de a dărui. În acest caz, pot fi sigur că dorinţa mea egoistă nu va primi nimic din asta pentru că nu mă bazez pe o recompensă ulterioară, ci doar mă gândesc la acţiuni care se încheie cu altcineva şi sunt realizate aici.

Vanitatea mea nu trebuie hrănită de faptul că m-am comportat ca un erou care este mândru că se sacrifică pe sine. Aceasta este tot o recompensă, şi nu una măruntă. Asta înseamnă că nimeni nu ştie ce am făcut, nici măcar eu nu am habar de asta. Egosimul meu este privat de cea mai mică oportunitate de a primi o oarecare compensaţie. Acest lucru se numeşte dăruire şi trebuie să ajungem la această stare.

Asta se întâmplă treptat datorită schimbărilor care apar în noi. Acum, starea finală ne pare abstractă şi imposibilă, dar, de fapt, este foarte înălţătoare. Pe măsură ce o persoană avansează şi descoperă condiţiile necesare pentru acţiune spirituală, găseşte în ele oportunitatea de a fi asemenea Creatorului, de a fi în această stare, în acest gând şi în această dorinţă. Este forţa cu care El controlează şi cuprinde întreaga creaţie.

Dacă o persoană face această schimbare psihologică interioară şi preferă plăcerea dăruirii, atunci revelează această stare, şi noi toţi ceilalţi vom învăţa acolo. Oricum, toată această viaţă şi această lume întreagă au deja sens.

Din pregătirea pentru Lecţia Zilnică de Cabala, 02.08.2013

Filed under: Lectia zilnica, Munca in grup, Munca interioara - Niciun comentariu→

Baal HaSulam, Shamati nr. 8: „Care este diferenţa între umbra Kedusha şi umbra Sitra Achra”. Este scris „La umbra ei, încântat să stau, şi fructul ei era dulce pentru cerul gurii”. Cu alte cuvinte, se spune că toate ascunderile şi durerile pe care le simţi există deoarece Creatorul ţi-a trimis aceste situaţii ca să ai un loc în care să lucrezi deasupra raţiunii.

Când ai puterea să spui că asta înseamnă că totul îţi este provocat de Creator, este în beneficiul tău. Şi asta înseamnă că, astfel, poţi ajunge să munceşti pentru a dărui, dar nu pentru sine. În acel moment ajungi să conştientizezi, adică să crezi că Creatorul se bucură în special de această muncă, care este construită în totalitate pe „deasupra raţiunii”.

Prin urmare, nu te rogi Creatorului ca umbrele să dispară de pe pământ. Mai degrabă spui „Văd că Creatorul vrea să-L servesc în acest fel, în totalitate deasupra raţiunii”. Astfel, în orice faci, spui „Bineînţeles că Creatorul se bucură de munca Lui, deci de ce mi-ar păsa mie dacă muncesc într-o stare de ascundere a feţei?”

Pentru că vrei să munceşti cu scopul de a dărui, adică Creatorul se va bucura, nu simţi nicio umilinţă din această muncă, adică o senzaţie de a fi într-o stare de ascundere a Feţei, că Creatorul nu s-ar bucura de munca Lui. În loc de asta, eşti de acord cu conducerea Creatorului, adică eşti de acord din toată inima cu felul în care vrea Creatorul să simţi existenţa Lui în timpul muncii. Lucrurile stau aşa pentru că nu iei în considerare ce te poate bucura pe tine, ci ce-L poate bucura pe Creator. Astfel, această umbră îţi aduce viaţă.

Credinţa deasupra raţiunii înseamnă să percepi tot ce ţi se întâmplă ca venind de la Creator, singura forţă unită, în afară de care nu este nimic altceva, binele care face bine, în ciuda faptului că tu simţi diferit. Toată munca noastră este să ne dăm seama că nu facem nimic singuri, nici nu vrem să facem ceva, în interior sau în exterior, nu cu mâinile sau picioarele noastre, nu cu uneltele acestei lumi, nu cu dorinţele şi gândurile noastre, dar, în schimb, suntem de acord cu tot ce avem în acest moment. Şi apoi, acest moment se va numi sfârşitul corectării.

Şi până când vom ajunge la asta, la senzaţii că suntem în cea mai bună stare, sub controlul unei forţe bune care face bine atât păcătoşilor cât şi celor drepţi, până atunci vor rămâne umbre în lume. Creatorul ne va aduce în asemenea stări, pe care noi vom vrea să le schimbăm. Mai întâi, vorm vrea să schimbăm lumea, apoi vom vrea să ne schimbăm pe noi înşine. Dar în final, înţelegem că munca noastră reprezintă chiar opusul – să ne schimbăm atitudinea faţă de percepţia conducerii de sus, Lordul lumii, astfel încât să tânjim după această umbră.

Tot ceea ce primim devine dorit, deşi vine într-o formă neplăcută, pentru că aceasta este umbra, ascunderea. Dar muncim cu noi înşine prin credinţă deasupra raţiunii astfel încât aceste fructe să devină dulci pentru noi. Asta este întreaga noastră corectare.

Totul începe cu perceperea a tot ceea ce ni se întâmplă ca venind de la Creator, şi nu doar la nivelul vorbelor, ci chiar să simţim astfel în interiorul nostru. Trebuie să-I cerem Creatorului să nu fie revelat, dar doar pentru capacitatea de a conştientiza că totul vine de la El. Atunci vei fi încântat să munceşti prin credinţă deasupra raţiunii şi vei accepta toate stările rele ca fiind cele mai bune, neplăcutul drept plăcut, până în momentul în care toate devin dulci pentru tine.

Asta ar însemna că ai ajuns la credinţă. Şi nimic nu se schimbă în lume, doar conducerea Creatorului îţi este revelată. Doar asta face această lume mai înaltă, o face perfectă.

Se dovedeşte că nicio schimbare exterioară nu este necesară, nu se cere nicio muncă exterioară, nu cu mâinile şi picioarele, nu aşa cum ne imaginăm noi munca spirituală. Totul se rezumă până la urmă la aceeaşi stare – contactul cu conducerea ascunsă. Vrei să păstrezi acest contact permanent şi nu ceri nicio schimbare; vrei să rămâi în ascundere.

Mai întâi ai cerut revelarea, dar acum vrei să rămâi în ascundere. Toate dorinţele tale, toată energia cu care ai căutat revelarea, le transformi în contrariu pentru a împiedica acest lucru. Până la urmă, revelarea poate şterge căutarea altruistă, întreaga relaţie cu Creatorul, şi poate să te priveze de munca deasupra raţiunii. De aceea, vrei să păstrezi această distanţă în care ai simţit durere, astfel încât vei fi conectat permanent, deasupra ei, cu Creatorul.

Din pregătirea pentru Lecţia Zilnică de Cabala, 29.07.2013

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala - Niciun comentariu→

Baal HaSulam, „Pacea”: … atunci când toate problemele, muncile şi angoasele care vin peste noi de-a lungul timpului vor părea ca o gazdă care se dă peste cap pentru a pregăti un ospăţ măreţ pentru invitaţi. Şi le compară cu scopul anticipat care trebuie să se reveleze în final la ospăţ, la care oaspeţii iau parte cu multă încântare. De aceea, spune „şi judecata este adevărată, şi totul este pregătit pentru ospăţ”.

Deci, există o masă şi oaspeţii trebuie invitaţi. Oaspeţii trebuie să aibă un apetit sănătos, ceea ce înseamnă că trebuie să le fie foame şi să simtă o lipsă care este destul de mare încât să se potrivească cu dorinţa gazdei. Gazda a pregătit toul pentru ei, dar problema este că invitaţii nu pot fi indiferenţi în ceea ce priveşte masa, ci trebuie să vrea cu adevărat această umplere. Această dorinţă trebuie revelată în ei în mod independent, în funcţie de liberul lor arbitru.

Ştim cât poate fi de neplăcut să-ţi fie foame şi să nu se întrevadă nicio masă. Totuşi, nu trebuie să o vedem dinainte pentru că, prin asta, ne reducem apetitul şi am ajunge la masă fără pregătirea potrivită, fără o foame reală, ceea ce este cel mai important lucru.

Astfel, cel de jos trebuie să facă ceva pentru a se pregăti pentru masă. Este vorba despre o pregătire completă şi „abilă”. Nu este gazda cea care îl trezeşte pe oaspete, ci, mai degrabă, oaspetele însuşi, care se pregăteşte cu toate lipsurile necesare pentru a gusta cu poftă toate delicatesele pe care gazda le-a pregătit pentru el. Mai mult, oaspetele trebuie să mănânce de dragul gazdei şi nu pentru el însuşi.

Nu trebuie să ne folosim apetitul în mod natural. Nu trebuie să fim umpluţi cu plăcerile cu care egoul nostru este obişnuit. Mai întâi, trebuie să trecem printr-o serie de corecţii treptate, până când oaspetele se ridică la acelaşi nivel la care se află şi gazda. Aici nu mai este vorba despre o masă. Nu mai este pe primul loc, dispare. Spiritul lor este deasupra mesei şi independent de mâncarea care este servită.

Fiinţa creată trebuie să treacă printr-o serie de schimbări treptate în cadrul lipsei sale. Mai întâi, a tânjit după plăceri materiale mărunte doar pentru el însuşi, complet rupt de gazdă. În primă fază, era o nevoie de cel mai simplu model de plăcere şi suferinţă pentru a porni şi pentru a experimenta acest sentiment.

Mai târziu, totuşi, clarificarea este îndreptată spre un nivel mai înalt, şi nu doar pentru a primi gustări din partea gazdei care le serveşte. Relaţia noastră devine mai personală şi noi întrebări apar deasupra ideii de a da şi de a lua, şi noi straturi sunt revelate.

Doar oaspetele este cel care se dezvoltă, bineînţeles, până în momentul în care simte că trebuie să-i întoracă serviciul gazdei. Altfel, va muri de ruşine.

Apoi, se dovedeşte că problema nu este să anulezi de tot ruşinea, dar mai degrabă este foarte bine că o simt pentru că, datorită ei, pot să am sentimentul de dăruire faţă de gazdă şi să mă bucur de asta mai mult decât orice fel de mâncare aşezat pe masă. Indiferent de cât de mult este, este doar la nivelul Nefesh, şi şansa de a-i aduce mulţumire gazdei este deja la nivelul Ruach.

După aceea, primesc gustări de la gazdă, dar doar de dragul ei, şi acesta este deja nivelul Neshama.

Totuşi, simt efectul în mine, în timp ce adevărata dăruire trebuie să fie necondiţionată, pură şi fără nicio aşteptare a unei recompense. Vreau pur şi simplu să dăruiesc, să mă ridic deasupra oricărui efect al eforturilor pe care le-am depus. Am trecut pe tot acest drum şi acum nici nu vreau să ştiu că dăruirea mea ajunge la Creator. Cel mai important lucru este că El se simte bine, şi nu contează dacă nu ştie de la cine primeşte acest bine, dacă este de la mine sau de la alţii. Acesta este nivelul Luminii Haya.

De aceea, o dobândim independent de chestiunea de la masă, cu gustările, dintre gazdă şi oaspete. Aceasta este Lumina Yechida.

Urcând nivelurile dăruirii, o persoană ajunge la Creator.

În acest proces, doar oaspetele se schimbă şi lipsa pe care o dobândeşte devine lipsa lui autentică. Trebuie să fie rupt de gazdă pentru a-şi descoperi o nouă lipsă, în ciuda revelării Creatorului.

Problema noastră este să păstrăm punctul de rupere, acel „ceva din nimic”. Oaspetele se bazează pe acest lucru şi-l scoate în evidenţă din ce în ce mai mult, având în vedere că, fără acest punct, nu are dreptul să existe.

Masa şi toate Luminile şi vasele care sunt legate de El rămân doar până la sfârşitul corectării când revelăm gazda şi suntem în adeziune cu El.

Din partea a patra a Lecţiei Zilnice de Cabala, 19.07.2013, Scrierile lui Baal HaSulam

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara - Niciun comentariu→

Vă sugerez să citiţi Tehillim (Psalmii).

Păstraţi în minte că ei se aplică numai celui care-i citeşte, ei nu vorbesc decât despre ceea ce se petrece într-o persoană, despre proprietăţile sale, despre relaţiile personale între o persoană şi Creator şi nu despre obiectele sau evenimentele exterioare.

Filed under: Munca interioara - Niciun comentariu→