Când un om stă pe stradă cărând o povară grea și le cere trecătorilor să-l ajute să ridice sacul pe spate, toți îi spun că nu au timp.

Dar dacă omul cară un sac greu în spate și sacul se clatină și este pe cale să cadă la pământ, iar oamenii trec pe lângă el, și el le cere ajutorul pentru a-și pune sacul pe spate astfel încât să nu cadă, vedem că în acel moment, când sacul este pe cale să-i cadă de pe spate, nimeni nu-i va spune: „Nu am timp; roagă pe altcineva să te ajute”. Mai degrabă, primul de lângă el îl va ajuta imediat (Rabaş, “Moise a plecat”).

Întrebare: Ce îl determină pe un trecător să se grăbească să ajute omul care cară o povară grea?

Răspuns: Exemplul poverii pe care îl dă Rabaş este foarte clar pentru cel care intenționează să umble cu credinţă mai presus de raţiune. Mai presus de rațiune înseamnă că nu închid ochii la obstacole și chiar mă bucur că acestea vin. Chiar dacă nu simt așa, înțeleg cu mintea mea că în cele din urmă, va fi în beneficiul meu.

Când Creatorul trimite un obstacol, El îmi arată exact punctul în care pot găsi o conexiune cu El. Trebuie doar să încep să lucrez cu acest obstacol, și în ciuda lui, să mă străduiesc constant să mă conectez cu El.

La început, încerc să mă conectez cu El folosindu-mi propria putere. Apoi văd că nu sunt capabil să fac acest lucru; am nevoie de corectarea lui Hesed.

După această corectare, vreau să ajung la o stare în care sunt conectat cu El și conectat cu obstacolul. Nu numai că obstacolul nu mă mai deranjează sau nu mă deconectează de El, dar vreau deja să-l folosesc pentru a primi de dragul dăruirii, astfel încât să conducă la o conexiune și mai mare decât înainte de a apărea. Și apoi cer ajutorul Lui.

Dar până când omul nu crede că povara sa este pe cale să cadă, și că nu mai poate rezista obstacolului care îl deconectează de la conexiunea cu Cel Superior, Creatorul nu îl va ajuta. Este aşa, că omul nu are Kli pentru a primi ajutor și nu poate folosi în mod corespunzător obstacolul.

Starea în care el se teme că povara îi va cădea de pe umeri și strigă, este o stare foarte bună. Pentru aceasta, sunt necesari mai mulți factori: povara trebuie să fie foarte grea și trebuie ca omul să se teamă foarte tare să o scape. Deși corpului său nu-i pasă dacă ea cade sau nu, pentru a atinge scopul este crucial. Omul înțelege că dacă povara cade, el nu se va putea conecta cu Creatorul.

Adică, în primul rând omul trebuie să se înarmeze cu un sentiment al măreției Creatorului; acest lucru trebuie să fie extrem de important pentru el. Toți acești factori creează o stare numită „a sta în mijlocul străzii și a striga: «Ajutor!»”.

Astfel, din ceea ce pare o situație simplă (și ce dacă sacul îi cade de pe umeri, ce s-ar întâmpla?), omul o transformă în cea mai importantă chestiune din viață. Atunci vine cu adevărat salvarea; el primește ajutor.

Mai mult, i se dă sentimentul că nu este important, nu este înfricoșător. El trebuie să crească importanța conexiunii cu Creatorul de la zero până la punctul în care nimic nu este mai important decât aceasta, iar dacă povara cade, ar fi o catastrofă. Atunci povara devine mijlocul prin care poate ajunge la locul dorit.

Cine are nevoie de această povară? Adevărul este că dorința de a primi a fost creată tocmai pentru a construi o conexiune peste ea, pentru a construi un ecran deasupra ei și a stabili cuplarea prin lovirea (Zivug de Hakaa) cu lumina.

Din  Lecţia zilnică de Cabala 19/04/26, Rabaș – Art.1, 1986-Moise a plecat

Filed under: Intrebare si Raspuns, Spiritualitate | Add Comment →