În perioada de pregătire, omul urcă în grad pentru a traversa Machsom-ul și a intra în palatul regelui. De fiecare dată când omul trece prin stări de primire, o mare iluminare de sus îl susține, îl umple și îl trezește.

Apoi omul cade, și în loc de o lumină și mai mare, primește întuneric. În starea de întuneric, omul este „testat” deoarece, indiferent cât de sus s-a ridicat, dacă nu a traversat încă Machsom-ul, de îndată ce lumina încetează să mai strălucească asupra lui, el cade imediat într-o stare animalică. Nu știu nimic și nimic nu este important pentru el în afară de simpla existență animalică.

Oamenii simt că nu au făcut niciun progres. Natura animalică prezentă în timpul coborârilor pe care le-au experimentat acum unul sau doi ani rămâne neschimbată. Într-adevăr, când spiritul divin se îndepărtează de om, rămâne doar sufletul animalic.

În astfel de stări, este posibil să se măsoare dacă omul avansează spiritual în direcția dăruirii sau nu. Dacă ei sunt capabili să citească chiar și câteva rânduri, sau pur și simplu să reflecteze asupra lor fără a pătrunde sensul neapărat profund, și dacă își dau seama de măsura în care starea de întuneric devine din ce în ce mai profundă, atunci se poate spune că au apărut în ei rudimentele vaselor de dăruire.

Ei văd că nu au nimic, niciun sentiment de împlinire. Dar în ciuda acestui fapt, ei trăiesc cu convingerea că această stare este cumva legată de calea spirituală. Atunci nu sunt derutați de plăcerile care strălucesc asupra lor și nici nu sunt derutați de senzația plăcută de a primi împlinire, care altfel i-ar putea face să se „umfle”. Dimpotrivă, într-o astfel de stare, ei nu au calcule pentru ei înșiși. Nu-L pot justifica pe Creator, deoarece nu primesc nimic de la El și trăiesc doar prin credință.

Ce este credința în acest caz? Credința după traversarea Machsomului este lumina Hasadim, iar credința completă este lumina Hasadim cu iluminarea de Hochma. Dar în perioada de pregătire, când nu există nici una, nici alta, credința este iluminarea care vine la om de Sus, lumina care îl susține.

Alternativ, într-o stare de coborâre, mai exact atunci când această iluminare dispare, ceea ce rămâne este doar importanța scopului în forma sa pură, care este ceva ce omul primește de la grup, nu de Sus.

Adică, ei aud sau au auzit în trecut de la prieteni despre importanța scopului, iar acum acest lucru îi susține și îi servește. Acum, într-o stare de întuneric, omul este susținut de importanța scopului pe care l-a dobândit în trecut, când a putut auzi și a lucrat în grup.

Ei s-au inspirat din ceea ce au citit, din ceea ce li s-a spus și din ceea ce au auzit de la profesor, adică din cele trei surse: grupul, cărțile și profesorul.

Cu alte cuvinte, acum măreția scopului nu vine de Sus, ci din mediu. Importanța pe care o simt în starea de întuneric, o percep ca o iluminare venită din exterior, iar aceasta se numește credința care susține omul.

Din Lecţia zilnică de Cabala 29/06/26, Rabaș – Art.9, 1987-Măreția omului  depinde de măsura credinței lui în viitor

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Întrebare: Importanța scopului și conștientizarea propriei lipse de forță trebuie să avanseze întotdeauna în paralel? Nu crește oare importanța scopului în timpul unei ascensiuni, având în vedere că este resimțită tocmai în timpul unei ascensiuni?

Răspuns: Punctul cel mai înalt în recunoașterea importanței scopului și punctul cel mai scăzut în evaluarea propriei forțe sunt relevate prin două procese: ascensiunea și coborârea.

Nu se poate spune că doar o ascensiune crește importanța scopului pentru mine, iar o coborâre aduce doar dezamăgire față de propriile mele abilități. În realitate, diferența dintre aceste stări le generează pe amândouă. Cu alte cuvinte, direcția în care te miști este cea care dă naștere atât importanței scopului, cât și dezamăgirii față de propria forță.

Desigur, simţirea importanței scopului apare în timpul unei ascensiuni. Dar nu se întâmplă niciodată ca ceva să se nască fără ca opusul său să apară alături de el. Există întotdeauna un contrast între negru și alb; altfel, nicio definiție nu ar fi posibilă. Fiecare definiție se bazează pe două opuse, așa cum literele negre sunt percepute doar pe un fundal alb.

Din Lecția zilnică de Cabala din 13.06.2026, Rabaş – Art.6, 1985-Și Domnul i s-a arătat la stejarii lui Mamre

Filed under: Intrebare si Raspuns, Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Omul acționează din obișnuință și simte și acceptă doar ceva cu care este obișnuit. Tot ce este nefamiliar trece pe lângă noi și rămâne înceţoşat.

În mod inconștient, ignorăm tot ce este nou înainte de a-l simți sau de a deveni conștienți de el. De aceea ne este atât de dificil să întâlnim spiritualitatea!

Trăim într-o lume pe care o selectăm din lumea infinitului; alegem familiarul și obișnuitul.

Pentru a extinde lumea noastră cu lumea dăruirii, nu trebuie să o respingem, ci să acceptăm stările de dăruire prin „credință mai presus de rațiune”, să acceptăm calitățile, dorințele, gandurile și acțiunile „anti-lumii”.

Pentru a face acest lucru, trebuie să combini două niveluri opuse în tine: să realizezi starea ta egoistă actuală, gradul inferior, și din perspectiva calității de dăruire, cel mai înalt grad.

Trebuie să exişti între aceste niveluri, să te bucuri de simțirea golului inferior al nivelului de jos și de oportunitatea de a găsi puterea de a te ridica deasupra lui.

Această putere vine la mine din lumina superioară prin grup; mă ține deasupra „pământului” ca prin intermediul unui magnet.

Adevărul și credința (dăruirea) ar trebui să mă tragă în sus mai puternic decât mă trage în jos, spre „pământ”, simțirea egoismului animalic.

Adevărata stare constă în a simți ambele grade simultan, în timp ce fiecare, în izolare, este o minciună. Chiar dacă sunt în întregime în spiritualitate, numai aceasta, este o minciună.

Adevărata stare se găsește întotdeauna între două grade care aduc simultan un sentiment de perfecțiune și lipsă, recunoștință și rugăciune.

Trebuie să mă bucur că experimentez ambele simțiri simultan și rămân constant într-o stare de tranziție, simțind obstacole, dar menținându-mă deasupra lor prin forța voinței, ca un alpinist care escaladează un munte și simte că dacă și-ar relaxa tensiunea chiar și pentru o clipă, ar cădea imediat.

Aceasta este singura stare adevărată; trebuie să ne antrenăm să rămânem în ea tot timpul și să găsim bucurie în ea.

Așa ne putem testa. Suntem capabili, în ciuda întregii noastre nemulțumiri, a luptei eterne și a oscilării constante dintre inspirație și disperare absolută, să rămânem totuși în bucurie?

Din Lecția zilnică de Cabala din 02/08/10, Rabaş – Art.3, 1985-Despre Adevăr şi Credință

Filed under: Lectia zilnica, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Comentariu: În 2019, Premiul Nobel pentru Chimie a fost acordat oamenilor de știință pentru munca lor în domeniul bateriilor litiu-ion și au fost recunoscuți pentru „punerea bazelor unei societăți fără fir, fără combustibili fosili” (New York Times, 9.10.2019).

Până acum, omenirea a fost întotdeauna legată de o priză electrică și a trăit din priză. Și iată că au creat o linie de astfel de baterii cu care omul se poate mișca liber în întreaga lume.

Răspunsul meu: În timpul nostru, desigur, înseamnă mult dacă omul devine mai liber de priză. Dar ce urmează?

Nu cred că această descoperire va elibera omenirea. Pur și simplu o va înrobi într-un alt mod. Totul se îndreaptă spre a arăta unui om că fericirea nu stă în baterie.

Vedem că omenirea nu devine mai fericită. Dimpotrivă, cu cât are mai multe jucării, tehnologie și tot felul de lucruri, cu atât devine mai confuză în viața sa.

Întrebare: Subliniați adesea că nicio invenție la nivelul nostru pământesc nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră?

Răspuns: Nu va oferi nimic. Absolut nimic! Însă aceste invenții vor conduce omenirea la recunoașterea răului. Tot ceea ce inventăm, chipurile în beneficiul egoismului nostru, ne conduce în cele din urmă la rău și la recunoașterea acestui rău.

Comentariu: Deci, dacă omenirea s-ar opri și nu ar mai inventa nimic…

Răspunsul meu: Nu ne putem opri, pentru că același egoism ne împinge spre progres, astfel încât să înțelegem că nu avem de ales decât să corectăm egoismul însuși.

Întrebare: De ce inventează omenirea constant tot mai multe lucruri?

Răspuns: Vrea să obțină o viață calmă și bună. Dar rezultatul este opusul.

Comentariu: Într-adevăr: energie nucleară în scopuri pașnice, și imediat, energie nucleară care șterge totul.

Răspunsul meu: Da, și la fel este cu orice. Oamenii nu pot inventa nimic bun sau binevoitor. Absolut nimic!

Întrebare: Ce invenție ați numi eternă, benefică pentru omenire și capabilă să o conducă la fericire?

Răspuns: Corectarea naturii rele a omului – numai asta. Nu există nimic altceva.

Comentariu: Dar mai întâi oamenii trebuie să realizeze că trăiesc cu o natură rea.

Răspunsul meu: Tocmai asta îi împinge spre această realizare. Lumea se află într-o stare în care nu mai știe ce să facă cu ea însăși.

La un moment dat credeam că socialismul, comunismul sau capitalismul ne vor salva, sau altceva, o formă de libertate, liberalismul și așa mai departe. Dar totul duce foarte repede la realizarea răului.

Comentariu: Spuneaţi că dezvoltarea umanității a fost odată o progresie liniară a egoismului, cu gândul că lucrurile se vor îmbunătăți și apoi va sosi în cele din urmă comunismul. Dar acum egoismul pare să se fi închis în sine.

Cu alte cuvinte, am devenit interconectați, ca un singur sat, dar aceleași vechi preocupări continuă, iar omenirea încă nu reușește să înțeleagă natura rea din ea însăși.

Răspunsul meu: Cred că vom ajunge la un punct în care omenirea va spune: „Ar fi fost mai bine dacă nu am fi inventat asta!” Cât despre atom, el poate spune deja asta astăzi. Și vor spune același lucru despre orice altceva.

Și ce era rău în a trăi în peșteri? Ce anume?! Absolut nimic. Când oamenii știu ce au, își dau seama că le este suficient.

Întrebare: Așadar, strânși laolaltă în jurul unui foc, oamenii erau mai fericiți decât cei care astăzi aleargă cu baterii electrice?

Răspuns: Desigur! Fără îndoială. Existau mai multe oportunități de a fi fericiți acolo.

Ei bine, ce poți face? Este scris despre asta: „Cine sporește cunoștințele sporește tristețea” sau „Cine sporește bogăția sporește suferința”.

Întrebare: Credeți că aceste zicători sunt încă relevante astăzi?

Răspuns: Mai mult ca niciodată!

Întrebare: Nu putem să nu ne sporim cunoștințele, nu-i așa? Egoismul ne conduce.

Răspuns: Nu putem. Nu putem să nu sporim atât bogăția, cât și cunoștințele. Egoismul ne va împinge constant să facem acest lucru.

Scopul este să ne aducă la recunoașterea răului, în special a faptului că răul se află în însăși natura noastră, iar răul se află în faptul că noi credem că lumea în care trăim este cea care trebuie îmbunătățită. Dar nu poate fi îmbunătățită; trebuie să ne ridicăm deasupra ei.

Întrebare: Cu alte cuvinte, trebuie să ne schimbăm pe noi înșine. Vom ajunge la acel punct în timpul vieții noastre? Mi-ar plăcea să văd împlinindu-se adevărul cuvintelor dvs.

Răspuns: Nu cred că acest lucru se va întâmpla atât de repede. Dar personal, asta nu mă privește. Ce diferență face când se întâmplă? Indiferent de starea în care ne aflăm, ni se va întâmpla tuturor în cele din urmă.

Din KabTV „Știri cu Dr. Michael Laitman”, 15.10.2019

Filed under: Intrebare si Raspuns, Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→

Discuții despre Treptele Scării, Partea 161

Ce ar trebui să facem în momentul următor?

În momentul următor, trebuie să ne unim mai profund cu simțirile noastre, să ne ascuțim și mai mult simțurile și să dezvoltăm o acuitate interioară mai mare în contactul nostru cu Creatorul. Această căutare, această conexiune, această descoperire a contactului, ne este dată prin creșterea iluminării asupra noastră. Aceasta este recompensa.

Trebuie să înțelegem că avansarea către corectarea finală, chiar dacă include diverse stări de alternare a luminii şi întunericului, este în sine recompensa. Atunci când ni se dă o deficiență și capacitatea de a împlini acea deficiență, aceasta este recompensa noastră. Cum ar putea fi altceva decât recompensa?

Pedeapsa este atunci când ne simțim abandonați, când simțim că nu ni se acordă atenție, ca și cum am fi în suspensie. Nu există o pedeapsă mai mare. „De ce m-ai părăsit?” Acest sentiment în sine este pedeapsa.

Cabaliștii sunt oameni care tânjesc după Dumnezeire și care sunt într-adevăr, așa cum este scris, „evrei”, adică din sămânța lui Avraam, Isaac și Iacov. Cum a fost Avraam diferit de celelalte națiuni? El era Cabalist. Prin faptul că și-a recunoscut Creatorul și a dorit să se unească cu El, el se deosebea de vecinii săi perși.

Pentru a clarifica, națiunea israeliană nu este unică prin gene biologice, ci pentru că este un grup de cabaliști care s-a separat de poporul persan. Prin urmare, ei s-au numit „evrei” (Yehudim) sau „evrei” (Ivrim). „Evrei” pentru că ei caută unificarea (Yichud) și „evrei” pentru că trec (Laavor) bariera (Machsom) dintre lumea noastră și lumea spirituală. Aceasta este națiunea noastră. Când cădem din gradul de cabaliști, devenim ca cei numiți „neamuri”.

Filed under: Munca interioara, Munca spirituala, Spiritualitate - Niciun comentariu→